Vidul fertil

Mă nasc greu… Iubesc timpul dintre sfârșit și început - sau dintre început și sfârșit. Iubesc senzația vidului fertil, starea de pântec care plămădește o nouă viață.

Stau cu ochii închiși și observ cum se cuibărește în mine mugurele unei noi aventuri. O aștept de mult, deși nu am nici cea mai vagă idee despre ce și cum va fi. Acum sunt liniștită. Până nu demult, eram îngrozită de felul în care aș putea fi percepută de ceilalți și înțepenită de frica respingerii. Este un scenariu de viață pe care am învățat să-l recunosc din ce în ce mai repede și de care sunt pregătită să mă despart.

Am început să observ că frica și încrederea, îndoiala și entuziasmul pot exista în același timp. Mi-am oferit șansa de a rămâne o vreme în așteptare împreună cu toate acestea. Nu am încercat să aleg repede emoția „potrivită”. Am rămas în poziția martorului, observator atent al identificărilor, atașamentelor și așteptărilor care uneori luau forma unei tornade.

Am rămas. Experiența mi-a arătat că nu am dispărut în neant. Dimpotrivă, am început să văd resurse care existau deja, dar pe care nu le puteam recunoaște cât timp întreaga atenție era prinsă în lupta cu frica.

Pauză. Sună telefonul

Răspund și mă opresc pentru a asculta o voce interioară care nu vrea încă să renunțe la suferință. O voce care păstrează energia unui trecut ce năvălește în prezent ori de câte ori se simte amenințat de iertare, de schimbare sau de posibilitatea de a merge mai departe.

Aleg să rămân în contact cu această energie. Nu pentru a o alunga și nici pentru a o transforma într-un dușman, ci pentru a observa unde o simt în corp și ce poveste continuă să susțină. Suferință, rușine, vinovăție, frică - toate au avut cândva o funcție. Au participat la felul în care am învățat să rămân în relație, să port responsabilități și să confund uneori iubirea cu obligația de a trăi povestea altcuiva.

La ușă strigă o altă voce

Este vocea voinței din mine, cea care caută să înțeleagă și să crească fără să reducă la tăcere părțile speriate. Vorbesc cu mai multă încredere și merg mai departe, nu pentru că îndoiala a dispărut, ci pentru că nu mai este singura care decide direcția.

Pauză. Noapte. O nouă zi.

Mă simt mai ușoară. Nu pentru că trecutul s-a șters, ci pentru că încep să văd altfel responsabilitatea pe care mi-am asumat-o: aceea de a purta și de a trăi o poveste care nu era în întregime a mea, fiindcă așa am crezut că se manifestă iubirea.

Mă întorc în vidul fertil - în acel aici și acum în care vechea formă nu mă mai poate susține, iar cea nouă nu este încă deplin conturată. Nu este un gol lipsit de sens, ci un interval în care sensul nu poate fi grăbit.