A fost odată ca niciodată…

A fost odată ca niciodată…

Rezonez cu acest început nu pentru că mi-aș dori să mă întorc într-o lume în care toate pădurile erau fermecate, iar problemele se rezolvau până la sfârșitul poveștii. Rezonez pentru că basmele știu ceva ce noi uităm uneori: înainte ca o întâmplare să poată fi povestită, trebuie să-i găsim un timp.

În copilărie, aproape toate compunerile mele începeau așa: mai întâi așezam ziua, anotimpul, ora sau anul. Abia după aceea apăreau personajele. Ca și cum nimic nu s-ar fi putut petrece până când timpul nu își ocupa primul locul pe pagină.

Mai târziu, foaia s-a transformat în agendă, iar timpul, din personaj, a devenit administrator. „Să nu întârzii. Să ajung la timp. Nu este încă timpul. A trecut timpul. Toate la timpul lor.” Uneori pare un profesor sever, alteori un contabil care verifică dacă ne-am trăit viața conform termenelor. Rareori îl întrebăm dacă a acceptat toate aceste funcții. Probabil că nu. Timpul există, iar noi îi atribuim intenții, puteri și vinovății, după cum avem nevoie.

Îl numim prieten când așază distanță între noi și o durere. Îl numim dușman când ne amintește că am amânat. Îl rugăm să treacă mai repede când așteptăm și să se oprească atunci când, în sfârșit, ne este bine. El continuă să curgă, cu o imparțialitate …suspectă.

Și totuși, nu trăim un singur timp. Trăim în mai multe deodată: timpul ceasului, timpul momentului potrivit, timpul revenirilor și timpul începuturilor mitice. Le putem numi Kronos, Kairos, timp ciclic și timp mitic. Nu sunt patru încăperi despărțite prin pereți. Sunt mai curând patru fire care se întâlnesc în aceeași țesătură, uneori armonios, alteori în noduri greu de desfăcut.

Kronos — timpul care numără

Kronos este timpul pe care îl putem pune în calendar. El cunoaște succesiunea: înainte și după, început și sfârșit, ieri, astăzi, mâine. Măsoară minutele unei întâlniri, anii unei relații, vârsta. Așează borne pe traseu și ne ajută să nu ne pierdem cu totul în propria poveste.

Avem nevoie de el. Fără Kronos, promisiunea „ne vedem joi la ora cinci” ar deveni o propunere metafizică, iar viața ar fi greu de organizat. El oferă structură, continuitate și un limbaj comun.

Dar, orice dar își poartă umbra.

Umbra lui Kronos apare atunci când măsura devine judecată. Când nu mai folosim calendarul pentru orientare, ci pentru a ne evalua viața: până la vârsta aceasta ar fi trebuit să știm, să avem, să fi devenit. Când transformăm ritmul personal într-o întârziere față de viețile celorlalți. Când fiecare etapă primește un termen și orice abatere pare o nereușită. În acel moment, timpul nu mai este cadrul vieții, ci instanța care o judecă și o pedepsește.

Kairos - timpul care nu se uită la ceas

Dacă Kronos întreabă „cât?”, Kairos întreabă „acum?”.

Kairos este momentul potrivit, nu momentul perfect. Este echivalentul vidului fertil în care totul devine posibil.

Pe Kairos nu îl putem controla. Putem însă pregăti spațiul în care să-l recunoaștem. Atenția, curiozitatea, siguranța relațională și permisiunea de a nu ști, creează condițiile unei asemenea întâlniri.

În psihoterapie, cadrul structurat aparține lui Kronos: aceeași zi, aceeași oră, o continuitate. Dar în interiorul lui poate apărea Kairos: momentul în care povestea rostită de multe ori își schimbă sensul sau în care o parte din noi, ținută multă vreme în afara conversației, găsește o voce.

Și Kairos are o umbră. Putem căuta atât de mult „momentul potrivit”, încât așteptarea devine o formă elegantă de amânare. Uneori, vrem de la clipa potrivită ceva ce nicio clipă nu ne poate oferi: certitudinea că nu vom regreta. Astfel, descoperim că există un punct în care așteptarea nu mai protejează alegerea, ci ne protejează pe noi de responsabilitatea ei.

Timpul ciclic - ceea ce revine nu se întoarce niciodată la fel

Înainte să-l măsurăm în ore și ani, am cunoscut timpul prin ritmuri: lumină și întuneric, anotimpuri, semănat și recoltă, somn și trezire, inspirație și expirație. Chiar și atunci când agenda insistă că toate zilele sunt disponibile în mod egal, corpul știe că nu suntem identici de dimineață până seara și nici de la un anotimp la altul.

Timpul ciclic revine, dar asta nu înseamnă copiere fidelă. Primăvara aceasta nu este primăvara trecută, iar noi nu suntem cei care am întâmpinat-o atunci.

De aceea, simbolul potrivit nu este cercul, așa cum ne-am gândi la o primă vedere, ci spirala. Trecem din nou prin apropierea aceluiași punct, însă de la altă înălțime, cu altă experiență și alte resurse. Uneori descoperim că am schimbat ceva. Alteori constatăm, cu o sinceritate nu tocmai confortabilă, că am decorat vechiul tipar cu obiecte noi și l-am numit etapă diferită.

Capcana timpului ciclic o putem reprezenta printr-o comparație de tipul: avem două pahare identice în care punem apă de la robinet în cantități egale. Am zice că al doilea pahar este copia fidelă a primului, doar că nu este același pahar și nici aceeași apă. Așa și noi. Când prezentul poartă forma unei experiențe cunoscute, corpul și mintea pot răspunde ca și cum povestea s-ar repeta. Se activează ceea ce am învățat atunci despre pericol, siguranță, relații sau despre noi înșine. Doar că între timp s-au schimbat și contextul, și resursele noastre, și libertatea de a alege un alt răspuns.

Și mai este o perspectivă a umbrei timpului ciclic: impresia că revenirea este destin. Că dacă ceva s-a repetat, va continua să se repete. Nu ne întoarcem fiindcă vrem, ci fiindcă sistemul nostru psihic caută o rezolvare acolo unde a apărut inițial problema.

Acest timp ciclic, mai are un beneficiu: mă gândesc la copilul care cere aceeași poveste nu pentru că a uitat finalul, ci pentru că repetiția îi oferă siguranța din care poate descoperi de fiecare dată altceva. Când știm ce urmează, o parte din noi se poate relaxa. Poate că și noi avem nevoie, uneori, să revenim la aceleași teme nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că abia atunci când nu ne mai sperie putem începe cu adevărat să le cunoaștem.

Timpul mitic - începutul care poate deveni din nou prezent

Timpul mitic nu este pur și simplu un trecut foarte îndepărtat, populat de zei, eroi și întâmplări imposibile. În perspectiva lui Mircea Eliade, mitul vorbește despre un timp al originilor, iar ritualul nu își amintește doar ce s-a petrecut acolo. Îl reactualizează. Pentru o vreme, omul devine contemporan cu evenimentul originar și participă simbolic, purtat de puterea începutului.

Această idee poate rămâne în spațiul istoriei religiilor. Dar poate deschide și o întrebare psihologică: ce începuturi continuă să existe în noi și pot fi împrospătate?

Nu toate începuturile au fost luminoase. Unele au fost marcate de absență, teamă sau adaptări timpurii. De aceea, întoarcerea la origine nu înseamnă să idealizăm copilăria și nici să căutăm o versiune „pură” a noastră, neatinsă de viață. Uneori, originea pe care avem nevoie să o reactualizăm nu este o perioadă biografică, ci o abilitate sau o calitate: curiozitatea, jocul, creativitatea, empatia, puterea de a cere ajutor sau de a pune o limită.

Timpul mitic nu ne cere să ne întoarcem pentru a rămâne. Ne invită să aducem ceva de acolo în prezent. Poveștile participă la această mișcare. Când spunem „a fost odată”, nu indicăm doar o dată imprecisă. Deschidem un spațiu în care experiența personală poate întâlni eroul în călătoria sa inițiatică de unde se întoarce profund transformat de resursele și strategiile pe care le găsește pentru a rezolva ce i se cere. Astfel, un labirint poate însemna pierdere pentru unii dintre noi și protecție pentru alții. O ușă poate fi invitație, pericol sau amânare. Curcubeul nu este obligatoriu speranță; poate fi întâlnirea imposibil de păstrat dintre apă și lumină, semnul că două elemente diferite pot produce împreună ceva ce niciunul nu poate fi fără celălalt.

În acest sens, timpul mitic nu explică viața. Îi oferă o scenă mai largă pe care poate fi privită. Umbra lui apare când transformăm povestea în sentință: acesta este arhetipul meu și nu-l pot schimba. Puterea mitului stă tocmai în faptul că păstrează mai multe sensuri posibile și ne invită să participăm la descoperirea lor.

Când timpurile se întâlnesc

Poate că viața psihică se desfășoară tocmai la intersecția acestor timpuri.

În terapie, putem reconstrui cronologia unei experiențe și observa apoi felul în care ea continuă în prezent. Ne apropiem de corp, de imagini și de poveste, fără să presupunem că una dintre ele deține singură adevărul.

O amintire traumatică poate reveni brusc în prezent, ca și cum distanța cronologică nu ar exista. Anxietatea poate muta centrul vieții într-un viitor care încă nu a sosit. Tristețea poate face timpul să pară greu, aproape nemișcat, și poate restrânge capacitatea de a imagina ceea ce urmează.

Aceste experiențe nu sunt simple greșeli ale ceasului interior. Ele ne arată cum atenția, emoția, memoria, senzațiile corporale și relațiile participă la felul în care locuim timpul.

Poate că una dintre funcțiile procesului terapeutic este să refacă diferențele acolo unde timpurile s-au amestecat: trecutul să poată deveni trecut fără să fie uitat, prezentul să fie mai mult decât locul din care ne temem de viitor, iar viitorul să redevină un spațiu al infinitului de posibilități.

Așadar: Kronos ne oferă durata. Timpul ciclic ne oferă revenirea. Kairos deschide posibilitatea. Timpul mitic readuce începutul în prezent.

Iar noi ne scriem viața între ele: uneori cu date exacte, alteori cu „a fost odată”, rareori știind de la început ce fel de timp va deveni clipa pe care tocmai o trăim.