Psihoterapia – dansul între identitate și alteritate

De cele mai multe ori, ajungem în psihoterapie pentru că ceva doare. O relație, o pierdere, frica, sentimentul că ne învârtim în cerc. Uneori știm exact ce ne supără. Alteori, avem doar senzația că ceva nu se mai potrivește în viața noastră, deși, privită din afară, pare să fie totul minunat.

Firește, vrem să scăpăm de ceea ce ne face să suferim. Să dormim mai bine, să nu mai tresărim la orice semn de dezaprobare, să nu ne mai întâlnim, iar și iar, cu aceleași dificultăți, eventual îmbrăcate în haine noi.

Dar dacă, dincolo de ameliorarea suferinței, psihoterapia ne poate oferi ceva care să ne folosească și atunci când lucrurile merg bine? Ceva ce nu depinde de prezența terapeutului și care continuă să lucreze în noi mult după încheierea întâlnirilor?

Mă gândesc la capacitatea de a ne observa, de a ne înțelege propriile mecanisme psihologice și de a ne orienta autonom în viață. Nu după un manual despre cum ar trebui să trăim, ci în acord cu valorile, nevoile, dorințele și posibilitățile noastre de acum.

Dar cine este, de fapt, acest eu pe care încerc să-l cunosc? Cât din ceea ce consider că mă definește am descoperit singură și cât am aflat din felul în care ceilalți m-au privit, m-au iubit sau m-au judecat?

Identitatea nu se construiește în absența celuilalt. Ne descoperim în întâlniri, în asemănări, în diferențe și, uneori, în rezistența pe care o simțim când cineva ne vede altfel decât ne vedem noi.

Între imaginea pe care o am despre mine și cea pe care mi-o întoarce celălalt începe un dans. Uneori armonios. Alteori, călcați și amețiți, de nu mai știm de noi.

Să mă pot privi din afară, rămânând înăuntru

Fiecare dintre noi locuiește într-un univers subiectiv. O lume alcătuită din senzații, emoții, amintiri, convingeri și semnificații personale. Este lumea prin care privim lumea. Și, pentru că locuim în ea dintotdeauna, rareori ne întrebăm cât din ceea ce vedem aparține realității și cât aparține felului nostru de a o interpreta.

Să presupunem că cineva drag nu îmi răspunde la telefon. În câteva clipe, mintea mea poate construi o poveste întreagă. Poate că l-am supărat. Poate că nu mai sunt importantă. Poate că... Între timp, mâna se duce din nou spre telefon, stomacul se strânge, iar eu sunt deja prinsă într-o situație despre care, în realitate, știu foarte puțin.

Ce s-a întâmplat? Nu a sunat telefonul.

Restul este, deocamdată, imaginația mea, populată cu presupuneri despre ce gândește celălalt și despre felul în care mă vede.

Dar unde este, în toată această poveste, celălalt? Cel real, nu cel căruia i-am distribuit deja rolul principal în scenariul meu? Poate că nici nu a apucat să intre în scenă. I-am atribuit intenții, emoții și replici fără să-l consult.

Cât loc îi las, oare, să fie altfel decât mi-l imaginez?

Aici intervine una dintre cele mai prețioase capacități pe care le putem dezvolta în psihoterapie: aceea de a observa propriile trăiri fără să fim complet absorbiți de ele.

Îmi pot spune: Mă simt respinsă. Cunosc sentimentul acesta. Dar ce anume îmi spune el despre situația prezentă și ce îmi povestește despre mine?

Nu îmi neg emoția și nici nu încerc să o conving că este nejustificată. Îi recunosc existența, dar nu îi atribui automat autoritatea de a descrie întreaga realitate.

Am putea numi această capacitate instanța observatorului interior. Nu este un inspector care îmi controlează fiecare gând, nici o versiune a mea care deține adevărul absolut. Este posibilitatea de a lua o anumită distanță față de experiența imediată, suficient cât să pot privi ceea ce trăiesc și din alte unghiuri.

În loc să reacționez din interiorul unei certitudini emoționale, pot deveni curioasă. Pot să mă întreb, să verific, să aștept sau să aleg cum vreau să răspund.

Nu întotdeauna îmi va reuși. Uneori voi observa totul abia după ce am trântit ușa.

Dar până și asta este o informație folositoare.

Să înțeleg cine am învățat să fiu

Nu aterizăm în viața adultă cu mintea proaspăt scoasă din ambalaj. Avem o istorie, chiar dacă nu ne gândim prea des la ea. Am învățat cum se obține afecțiunea, cât de sigur sau nesigur este să spunem nu, ce se întâmplă când greșim și ce trebuie să facem pentru a ne păstra locul printre ceilalți.

Cei printre care creștem sunt și primele noastre oglinzi. Din reacțiile lor învățăm nu doar cine sunt ei, ci și cine avem voie să fim noi.

Poate că, într-o familie în care conflictele izbucneau ușor, am descoperit avantajele de a nu contrazice pe nimeni. Sau că, pentru a primi apreciere, trebuia să avem 10 pe linie. Poate am devenit experți în a ghici dispoziția celorlalți după felul în care spuneau bună ziua.

Numai că, douăzeci sau treizeci de ani mai târziu, putem continua să folosim aceste strategii în împrejurări cu totul diferite. Să ne cerem scuze când nu am greșit, să interpretăm dezacordul ca pe o amenințare sau să muncim până la epuizare pentru o apreciere care, odată primită, ne mulțumește surprinzător de puțin.

Prin autoreflecție și autoanaliză, începem să recunoaștem legăturile dintre experiențele de atunci și gândurile de acum. Descoperim că unele dintre lucrurile pe care le consideram trăsături definitive ale personalității sunt, de fapt, moduri învățate de adaptare.

Așa sunt eu se poate transforma într-o întrebare: cum am ajuns să funcționez astfel?

Și apoi într-alta, poate chiar mai importantă: mai am nevoie să funcționez așa?

Unele dintre definițiile pe care le-am primit despre noi înșine ne-au venit bine. Altele au crescut odată cu noi, dar au rămas total nepotrivite.

Ce păstrăm? Ce putem schimba? Și ce, poate, nici nu ne-a aparținut vreodată pe deplin?

Să îmi actualizez viața după omul care sunt astăzi

Ne schimbăm fără să ținem evidența. Ceea ce ne entuziasma la douăzeci de ani poate să nu ne mai intereseze la patruzeci. Și totuși, putem continua să ne organizăm viața după reguli, obiective și obligații stabilite de o versiune mai veche a noastră.

Mă pot trezi că alerg după un succes despre care nici nu mai știu prea bine de ce mi-l doresc. Sau că păstrez un rol familial, de apărător al unuia dintre frați sau al unei părți a familiei, care mă solicită dincolo de puterile mele, deși nu era responsabilitatea mea.

Uneori, e nevoie să mă opresc și să verific: pentru cine fac toate acestea? Ce nevoie încearcă să împlinească? Este încă nevoia mea sau am rămas fidelă unei așteptări care nu ar fi trebuit să existe de la bun început?

Nu sunt întrebări confortabile. Răspunsurile pot aduce tristețe, vinovăție, regret, dar și ușurarea neașteptată de a descoperi că anumite obligații… nu mai sunt obligatorii.

Numai că, atunci când încep să îmi schimb locul în relații, ceilalți se pot simți amenințați.

Dacă am fost mereu cea care împacă pe toată lumea, cineva s-ar putea simți nedumerit când nu mai intervin. Dacă am spus întotdeauna da, primul meu nu poate suna ca o jignire.

Fiecare își știa locul și pașii. Acum, unul dintre noi schimbă ritmul.

Va putea celălalt să își găsească un nou fel de a fi în relație cu mine? Și voi putea eu suporta stângăcia începutului, fără să mă grăbesc să revin la vechea coregrafie?

Un obiectiv profund al psihoterapiei este această reorganizare a lumii interioare în raport cu realitatea vieții prezente.

Nu devenim altcineva peste noapte. Dar putem începe să distingem între fidelitatea față de propria istorie și obligația, uneori imaginară, de a o repeta.

Să am propriul drum fără să mă desprind de lumea din care fac parte

Aici întâlnim un aparent paradox: recunoașterea unicității nu înseamnă desprinderea de tot ceea ce ne leagă de ceilalți.

Aparținem unor familii, unor comunități, unei culturi și, dincolo de toate acestea, unei umanități care împărtășește aceleași nevoi fundamentale de siguranță, iubire, recunoaștere și sens.

Cum facem, atunci, să fim noi înșine fără să pierdem legătura cu acest întreg?

Poate că una dintre cele mai dificile experiențe ale apropierii este descoperirea că restul oamenilor nu sunt o prelungire a noastră. Celălalt are un univers interior la care nu avem acces deplin, oricât de mult l-am iubi sau l-am cunoaște. Poate să simtă diferit, să dea alt înțeles aceluiași eveniment, să își dorească altceva.

Alteritatea lui ne poate frustra tocmai pentru că ne amintește unde se termină puterea noastră de a prevedea și de a influența.

Dar ce s-ar întâmpla cu întâlnirea dintre noi dacă am ști deja totul unul despre celălalt? Ce am mai avea de descoperit?

Poate că maturitatea psihologică se află tocmai în capacitatea de a susține ambele adevăruri: sunt o persoană distinctă, cu propriul drum, și sunt, în același timp, parte din ceva mai mare decât mine.

Pot să aparțin familiei fără să repet toate alegerile celor dinaintea mea. Pot să iubesc fără să mă anulez. Pot să spun nu fără să resping relația. Pot să recunosc nevoile celorlalți fără să le consider automat mai importante decât ale mele.

Și pot accepta că, uneori, celălalt mă va surprinde, mă va contrazice sau mă va dezamăgi. Nu pentru că relația noastră a eșuat, ci pentru că în ea suntem, totuși, doi oameni diferiți.

Când ceea ce se întâmpla în spațiul terapeutic începe să se întâmple și în spațiul personal

Poate că nu întâmplător această transformare se petrece tot într-o relație.

La începutul psihoterapiei, terapeutul ne poate ajuta să observăm ceea ce singuri poate nu am fi reușit. Dar în cabinet nu se întâlnesc un om care știe totul despre celălalt și unul care a venit să afle cine este. Se întâlnesc două lumi subiective, în cadrul unei relații cu roluri și responsabilități diferite, dar în care experiența fiecăruia contează.

Terapeutul aduce o perspectivă pe care celălalt nu o avea. Acest celălalt generic uneori se simte înțeles, alteori contrazis sau surprins de ceea ce apare între ei.

Și atunci poate observa ce se întâmplă când terapeutul nu vede lucrurile la fel. Încearcă să îl convingă? Se retrage? Începe să se îndoiască de propria persoană?

Sau pot rămâne în dialog, fiecare din locul său?

În acest fel, relația terapeutică devine nu doar un loc în care vorbim despre relațiile noastre, ci și unul în care putem experimenta un alt mod de a fi împreună.

Cu timpul, o parte din acest dialog se interiorizează.

Începem să ne recunoaștem reacțiile fără să avem nevoie de cineva să ni le explice. Putem identifica o teamă veche atunci când apare într-un context nou. Putem admite că nu știm încă ce e de făcut.

Nu devenim neapărat propriul terapeut. Devenim însă mai bine antrenați să folosim, independent de cadrul terapeutic, resursele pe care le-am descoperit și dezvoltat.

Și nu înseamnă că vom reuși mereu. Diferența este că ne putem întoarce asupra experienței fără să rămânem captivi în ea.

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante semne ale maturizării psihologice: faptul că pot continua să mă cunosc și să mă orientez în propria viață, fără să aștept pe cineva care să facă acest lucru împreună cu mine.

Dar nici nu trebuie să fac totul singură.

Rămân un om printre oameni, influențată de întâlnirile mele cu ei, uneori tulburată, alteori îmbogățită de diferențele dintre noi. Pot să învăț de la ceilalți fără să le încredințez definiția propriei persoane. Și pot să mă cunosc mai bine fără să ajung vreodată la capătul acestei cunoașteri.

Poate că autonomia începe atunci când putem locui cu încredere în propriile întrebări.

Iar una dintre ele rămâne mereu deschisă:

Cine devin eu în întâlnirea cu tine, fără să încetăm niciunul dintre noi să fim noi înșine?